Confuzie

Îmi rotesc capul cu angoasă şi ascult în surdină melodii care-mi accentuează starea de incetitudinea în care trăiesc. Las capul pe spate, sperând să mă eliberez de gândurile care îmi fac interiorul mai greu decât aş putea să-l susţin. Duc mâna la claviculă şi o apăs mlădios, acaparată de nerv. Agitată aproape de tot ceea ce mă înconjoară, neîncurajată de sentimente şi limitată-n exprimare. Teama eliberării şi renaşterea unor sentimente vechi nestinse, teama unor adevăruri crunte, teama de a iubi, de a strânge puternic în braţe, de a fi eu... Şi strig în sinea mea după un ajutor care să-mi fixeze moralul. În zadar...poate timpul, poate eu, poate tu...

I just need u

Şi-aşteptam ceasul să ticăie din ce în ce mai repede, să treacă minutele în ritmul alert al inimii mele atunci când mă gândesc... Când mă gândesc ce-ar fi putut fi, când mă gândesc la paşii timizi şi drepţi pe care-i făceam... Când mă pierdeam în negrul strălucitor al... Când mă înnebuneau fiorii unui gest natural, firesc... Când eram...

Şi-ascultam armonia emoţiilor ce încă le păstrez şi care fluctuează la fiecare gând ce năvăleşte peste fragilitatea lor. Ascultam rodul sentimentelor pe care mi le-am limitat, pe care le-am lăsat în urmă... Ascultam despre...

Şi simt că trebuie să mă controlez... Aşteptând, ascultând... Şi simt că am nevoie...de tine.

Simbolismul din mine :))

Postul acestă este drag mie pentru că voi posta o poezie scrisă de mine, în urma unui lung studiu asupra curentului simbolist, atât de bine reprezentat de scriitori ca Moreas (părintele simbolismului), Mallarme, Bacovia şi aşa mai departe.
Sunt departe de a fi un om trist sau depresiv, spun asta pentru că majortatea crede că simbolismul este asociat degradantului, depresivului, morţii şi cei care împărtăşesc acest curent ar fi la fel. Nu. Sunt toată un zâmbet, iar cei care mă cunosc personal pot confirma. Sunt un om care vede arta în toate formele ei, chiar şi urâte.
Pentru a înţelege mai uşor ceea ce reprezintă simbolismul o să vă scriu un citat al lui Mallarme cu care am dat gata comisia de la bac şi pe care l-am învăţat din plăcere cu ajutorul fostei mele profesoare de limba română, actuală prietenă şi model, Georgiana Sârbu.
„A numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din bucuria poemului...care constă în a ghici încet, încet...a sugera.” – Mallarme.

P.S. Poezia e simplă, n-o să spun temele ei, n-o să vă spun cum arată în viziunea mea, doar la cerere în particular. Ah, şi n-are titlu...

Şi-ai ieşit pe stradă...
Îmbrăţişat de ceaţă,
Trezit de rouă,
Speriat de gri.

Şi-am ieşit pe stradă...
Îmbrăţişată de atmosferă,
Trezită de morbid,
Speriată de tine.

Şi-am ieşit pe stradă...
Împinşi de forţa patologică,
Treziţi de urletul mut al naturii,
Speriaţi de singurătate...

Muse

O muză cu părul negru, lung şi ondulat care îi acoperă spatele gol şi arcuit c-o şiră conturată ca-ntr-o capodoperă ce rămâne-n istoria artei. Este înconjurată de munţi de gheaţă, iar buzele roşii naturale îi tremură uşor, uitându-se-n gol cu ochii ei în care poţi citi povestea mării, o mare a cărei existenţă se pierde în miliarde de ani. Se uită-ntr-o memorie demult pierdută, o retrospectivă a vieţii îi curge printr-un izvor al uitării. Mă uit la mâinile ei fine, la încheieturile ei de gazelă, atunci când le mişcă ai spune că ar cânta la un pian, un pian ale cărui clape sunt infinite. Ridică mâinile spre un cer gol, cuprins de negru, unde Luna lipseşte cu desăvârşire, iar corpul ei de clepsidră se vede pierdut pe-un fond abstract, coastele ei sensibile par uşor vinete de frigul care-i este prizionier în suflet. Talia îi este cuprinsă de-un material creat de vânt, curge pe ea, trăieşte pentru ea şi se regăseşte în ea. Are universul ei, totul în jurul ei are o identitate, o viaţă, un rost... Mă opresc s-o privesc, mi-e teamă să n-o pierd pentru că atunci când mă va simţi, va urca undeva unde n-o pot ajunge şi n-am s-o mai pot ajuta...

Dragule,

Odată te întruchipam într-o oază rece şi acoperită de nori negri, erai regele acelei oaze, cumulând energie negativă, degajând-o în tărâmul meu cald şi plin de lumină... Erai un rău necesar, erai doza de sevă dăunatoare pe care mintea, sufletul, trupul o cerea. Erai foc, iar eu apă. Erai pământ, iar eu cer. Erai minus, iar eu plus. Erai condus de-o materie inumană, propriu tău crez îl vedeai în tine, firea ta puternică se hrănea cu cruzime, asprime. Simt că atunci când vei citi aceste rânduri pline de realitate te vei simţi mic, te va înveli o ceaţă de remuşcări şi inima îţi va fi într-un carusel pe viaţă şi moarte...
Cititorule, îmi place să citez din proverbe şi îţi spun că roata se întoarce. Eu sunt un rău necesar, eu sunt personajul negativ din basmul nostru. Te-am ispitit într-un joc barbar, te-am atras într-o capcană pusă involuntar de chimia naturii tale. Un război interior cere pacea extremelor mele...ale gesturilor, gândurilor, frustrărilor...
De-aş şti că povestea noastră este una scrisă, aş fi ştiut că binele sau răul învinge, dar aici rolurile s-au inversat, iar nicio parte nu are de câştigat. Un lucru pot să-ţi spun, nu va fi cale de mijloc în acest lagăr al confuziei, al singurătăţii...Vor fi eu şi vei fi tu. Va fi, probabil, povestea trăirii noastre, povestea unor muritori într-o secundă din viaţa lumii.
Cu drag,
C. Raluca

România anului 2011

Cu o aşa imagine mi se năruiesc cuvintele. Ce-a ajuns să valoreze drapelul ţării noastre? Un gunoi. Există vreo scuză pentru aceste gesturi? Nu. Vi se rupe sufletul? Mie da, mi-a fost rănit orgoliul...

O gură de aer

Viaţa cotidiană ne-a furat inconştient esenţa pură a relaxării. Ne relaxăm dormind, savurând o bere pe-o terasă aglomerată, mai ieşim cu prietenii sau cu familia pe la un grătar (mici şi ceafă de porc, ce să mai zic, moartea pasiunii şi vorba ălora de la PRO TV „grătarele sfârâie”....eee nu zău!) sau ne lungim pe canapea butonând programele TV, unde majoritatea emisiunilor sunt regizate, iar ştirile exacerbate (uite rima!). Să fie oare problema timpului? Problema banilor? Să-nţeleg că relaxarea e costisitoare? Fac şi eu parte din categoria oamenilor care se regăsesc în ceea ce am scris mai sus, însă încerc de cele mai multe ori să rup bariera asta păstorească. O să-ncerc să scriu succint despre cum văd eu modalităţile care-ţi masează creierul în cel mai plăcut mod.
Dacă tot este anotimpul Soarelui, m-aş urca în tren şi m-aş opri la mareeee. M-aş duce în cea mai frumoasă şi pustie staţiune, adică nu în Mamaia şi Vama Veche pentru că acolo-s extremele, dacă-n prima extremă găsim nisip fin, cocalari, manele, trance, figuri şi silicoane, în a 2-a găsim rockeri wanna be, foşti manelişti deveniti hipsteri, beţivi încă de la 6 dimineaţa, fete „graţioase” vomitând la colţ de bodegă şi tot aşa... Revenind, o staţiune cât se poate de normală (poate îmi daţi voi exemple că eu n-am mai fost pe litoralul românesc de vreo 3 ani) pe la ora 21, când Soarele tocmai se ascunde-n mare, mergând desculţ pe malul mării a cărei voce îţi intră-n suflet şi te relaxează total. Simfonia ei îţi limpezeşte la figurat stresul provocat de viaţa cotidiană. Aş face asta zilnic dacă aş locui în Constanţa şi deşi recunosc că este un eşec litoralul românesc...nu mă împiedică deloc asta, sunetul este peste tot la fel.
O altă modalitate pe care o găsesc eficientă în sfera relaxării este mersul pe bicicletă. Evident că nu printre maşini, unde taurii comunali te pot face să cânţi la harpă alături de Michael Jackson şi John Lennon, dar nici pe pistele amenajate de primărie unde dacă respecţi direcţia indicată o să apelezi la produsele Corega şi DentaFix (mai pe româneşte...iţi rupi dinţii!). V-aş recomanda parcul Cişmigiu, recunosc, sunt subiectivă, o parte din „vină” o are Grigore Băjenaru (pt. necunoscători este autorul cărţii „Cişmigiu and Company”) care m-a făcut de mică să ador fiecare alee a acestui parc. Este mic, da, ştiu, dar este aşa frumos... O mică plimbare, într-o seară şi să mai ai alături şi pe cineva drag...o să te descarce total.
Ultima modalitate şi, din punctul meu de vedere, cea mai eficientă este familia şi prietenii. Ai câteva ore libere? Dă o fugă pe la bunicii care te aşteaptă la orice oră din zi şi noapte. Stai de vorbă cu părinţii dragi, fă-i să râdă, adu-le aminte de amintirile copilăriei. Fă ceva distractiv cu fraţii şi surorile tale. Stai pe-o bordură cu prietenii, bucura-te de tinereţea care-ţi curge prin vene, de vârsta care-ţi permite să faci orice, s-o iei de la capăt oricând şi vârsta care te mai lasă să copilăreşti puţin. Timpul nu ni-l mai dă nimeni, iar noi, simplii muritori, ne conformăm. Ah, şi-n final, pentru că uitasem să mai enumăr ceva, stai cu persoana iubită pentru că nu ştii niciodată când se poate termina, profită de moment, fă-l şi fă-o să se simtă perfect din toate punctele de vedere alături de tine pentru că merită!!! :)

Madlena lui Proust/Memoria involuntară

Dacă ar fi fost să-mi aleg o temă pe care s-o studiez şi la care aş şti cu siguranţă că la sfârşitul experienţei cunosc mecanismul şi misterul temei aş alege memoria involuntară. Mi se pare incredibil cum creierul asociează unele lucruri, obiecte, mirosuri cu o persoană, cu o amintire, cu o trăire. Multe dintre ele se leagă, însă ni se întâmplă de câteva ori să avem senzaţia de deja-vu, să trecem pe lângă o cofetărie, iar mirosul prăjiturilor provenit din ea să ne lase impresia că am mai trăit undeva, cândva, ceva cu acelaşi, dar acelaşi miros şi încercăm cu greu să ne amintim. Poate că nu există pic de realitate sau poate că există, dar n-o să ştim de cele mai multe ori. Poate că s-a întâmplat în altă viaţă, poate nu s-a întâmplat nimic. Poate e un mic delir provocat de creier, poate e ceva nesemnificativ din trecut. În general muzica, sunetele îmi stimulează memoria involuntară. Nu sunt sigură că scriu cu termenii corecţi, însă o să studiez tema asta, având în vedere că sunt total lipsită de responsabilităţi, iar timpul e cel mai bun prieten al meu. Fiecare persoană importantă din viaţa mea sau care a fost importantă pentru mine are câte-un sunet, câte-o melodie, câte-un lucru cu care o asociez. Melodii ca Gangsta’s Paradise (Coolio), Wish you were here (Pink Floyd) sau cărţi de limba română, sunet de vuvuzelă, miros de gogoşi...toate-mi spun ceva despre tine, despre ei, despre voi. Isn’t it interesting?

P.S. Poza articolului îmi aduce aminte de bomboanele Raffaello, cunoscătorii ştiu de ce. :)

I love Rahova!

M-am născut într-o zi de revoluţie, într-o iarnă şi-am fost adusă acasă...adică în Rahova. Am crescut, am fost la şcoală...adică în Rahova. Am copilărit, mi-am julit genunchii...evident, în Rahova. Mi-am propus să scriu despre acest cartier controversat după ce astăzi am călătorit cu tramvaiul 32, am mers pe jos prin Sebastian, Teiuş, uitându-mă cu sentimente de dor spre locurile unde am locuit (am stat şi în Sebastian, şi Petre Ispirescu, şi Piaţa Rahova). Sincer, m-aş întoarce oricând în Piaţa Rahova, aşa mult mi-a plăcut zona unde era blocul în care stăteam şi oamenii de acolo. Acum stau undeva prin Drumul Sării, e o zonă liniştită (mai puţin când mai sparge câte unu vreo maşină), dar n-are farmecul Rahovei, mă consolez cu faptul că stau la 10 minute de mers pe jos de cartierul pe care-l plac şi de care mi-e dor. De ce îmi place aşa mult? În primul rând pentru că este extrem de pitoresc. Culorile blocurilor, culorile oamenilor, varietatea de oameni, aş putea scrie o carte despre astea. Dacă ar fi trăit Caragiale în zilele noastre cred că acest cartier ar fi fost vedeta nuvelelor şi schiţelor lui cu personaje atent alese din şatre şi vânzători din piaţă. În al doilea rând nu ai cum să te plictiseşti în acest cartier!!! Dacă ai chef să razi, mergi în piaţă şi spune-i unei tigănci care vinde pe bordură ştevie că vrei şi tu nişte spanac, iar ţiganca aproape c-o să creadă că asta-ţi vinde (testat) şi îţi oferă ştevia pe post de spanac. Dacă ai chef să te plimbi, poţi să mergi prin Teiuş, acolo e riscul mai mic să păţeşti ceva. Linişte, multă verdeaţă. Dacă ai chef de-o vorbă bună şi n-ai cu cine să vorbeşti e suficient să ieşi din scara blocului, o să găseşti multe găşti (bine, dornice de caterincă). Dacă ai chef să-ţi schimbi telefonul cu-un super smart phone mergi în Piaţa Rahova la băieţii dubioşi...sau nu trebuie să mergi tu la ei, te acroşează ei. Ieftin şi fără abonament! În al treilea rând, îmi place acest cartier pentru că niciodată nu mă simt singură când sunt în zonă. Eu mă simt în siguranţă :))
În încheiere aş spune că niciodată n-o să uit unde am crescut şi dacă aş ajunge să locuiesc într-o vilă de 5 milioane de dolari în Los Angeles aceleaşi afirmaţii o să le fac.
P.S. Eram în 32 şi-o ţigancă vorbea cu călătorii tramvaiului despre politică, eram şi eu, însă pe post de ascultător. L-a înjurat pe băsescu (da, cu B mic), a zis de udrea că-i place pe la spate, daaaaaaaar...ea e foarte mândră că l-a votat pe...EVANGHELIE :))))))) (adică pe Vanghelie, însă ea credea că-l cheamă Evanghelie).

Lucian Bute - Un campion mondial

Întotdeauna mi-am iubit ţara, am fost şi sunt mândră de faptul că sunt româncă şi niciodată nu mi-e jenă să spun de unde provin. Atunci când sunt competiţii sportive şi aud imnul României, mi se zbârleşte la propriu pielea, mă cuprinde o stare de emoţie, de iubire, de respect. Atunci când intră sportivii români în „ring”...că e box, că e fotbal, că e scrimă îmi doresc din tot sufletul să reuşească, să ţină steagul României la piept, să ne facă bucurii, iar noi să fim mândrii de ei. Asta a făcut astăzi (şi nu numai astăzi) Lucian Bute. Ne-a făcut să trecem printr-un adevărat set de stări, dar a meritat pentru că românul nostru este CAMPION MONDIAL. Bravo, Lucian! Îţi mulţumim că ai reuşit să faci dintr-o Românie tristă şi sătulă de probleme...o Românie fericită, foarte fericită!
Mărturisesc că mi-au dat lacrimile la finalul meciului dintre Lucian Bute şi Mendy, apogeul fiind atunci când l-am văzut pe tatăl lui cu lacrimi în ochi. Ce-o fi în sufletul părinţilor lui? Nici nu pot să mă gândesc, e dincolo de ceea ce pot percepe. Ceea ce m-a emoţionat la maxim a fost: „SUNT MÂNDRU CĂ SUNT ROMÂN!”. Cu asta am spus tot...BRAVO, BOGDAN DINU! BRAVO, VIOREL SIMION! BRAVO, LUCIAN BUTE! A fost o seară superbă!
P.S. Ăştia de la Pro Tv cred că şi-au băgat unghia-n gât că a durat doar 4 reprize meciul, observând că au băgat publicitate după fiecare repriză. Triştilor...hai că v-aţi luat cel puţin cât Bute în seara asta şi nu v-aţi luat nici pumni (doar înjurături).

Iluzie

Autocontrol? Vorbe. Câteodată îmi vine să arunc cu pietre după mine, să-mi dau pumni şi palme pentru că nu reuşesc să îmi controlez unele sentimente. Vreau să se-ntâmple într-un fel, dar se-ntâmplă după cum vrea sufletul sau cum s-o numi ceea ce mă ţine-n viaţă. N-am cum să dau ordine, mă enervez, mă consum. Unde-i butonul de restart? Vreau să-mi domin sentimentele, să le împar după merite, să fie un echilibru, să fie o judecată. De ce nu pot? E al naibii de ciudat, facem ceea ce credem, de fapt, facem ceea ce ne ordonă sufletul, ceea ce dirijează sentimentele. Suntem nişte păpuşi teleghidate de-o materie fără fond...

Struţocămilă: B'estfest, mâncare, Fire şi alte cele

După 3 zile de muncă, festival, concerte...mă simt ca lovită de tren :)) Mă dor groaznic picioarele, mâinile, ceafa, capul, dar...A MERITAT. Au fost 3 zile în care am evadat, la propriu şi figurat, de toate problemele, de toţi şi de toate. Am luat cu mine un rucsac, o bluză şi multă voie bună. Aşadar, să-ncep cu ziua de vineri. Am cântat alături de OCS la B’estfest, melodii vechi, aducându-mi aminte de vremea liceului, de vremea generalei chiar. O atmosferă friendly. Apoi, voiam să rămân şi la Skunk Anansie, dar trebuia să mă întâlnesc cu câţiva colegi din facultate. Am ajuns noi în Fire, fiind neaglomerat, muzică ok, preţuri ok. În Fire am făcut „senzaţie” c-o mânuşă din burete sub forma \m/(rock on) pe care o purtam în timp ce dansam şi-a circulat pe la mulţi după ce mi-au cerut-o, chiar şi pe la barmanul care ne-a oferit mie şi fetelor din gaşca mea două shot-uri suuuupeeeer bune. Nu mai spun şi de băgătorii în seama, mereu dau de ei. Ahhh, în ziua aia, era ora 22:00 şi eu nu mâncasem nimic, venisem de la muncă, B’estfest...şi un covrig care mi s-a părut cel mai bun din lume, 2 prăjituri Barni şi-o nectarină au fost pt. mine: „Wow, mi-a pus D-zeu mâna în cap!!”.
A 2-a zi, după muncă, a urmat să mă distrez la B’estfest. Super concert Şuie Paparude, după concert m-am întâlnit cu solistul, am strigat entuziasmată după el şi ne-am salutat ca şi cum ne-am fi ştiut de la grădiniţă. Aşa mândră eram!!! Apoi, m-am întâlnit cu sora mea care venise pt. Mika. După ce m-a hrănit cu nişte pacheţele cu legume şi orez cu şofran am mers sa dansez la Asian Dub Foundation. Geniali!!!! Am dansat de mi-am zdruncinat creierii (ăla mic şi ăla mare) şi-am dat cuba cu mânuşile de la Ciuc(cele cu \m/) cu străini care erau în aceeşi stare de euforie ca şi mine. La Mika am văzut puştoaice cu febră, iar sora mea era...pfff, cea mai fericită :)). Ce să zic, genul lui nu e pe stilul pe care-l agreez, dar are câteva melodii care-ţi rămân în sfeclă (cap) involuntar. De exemplu: Wheeeeeen it rain and raaain, and raaain, and rains...saaau REEELAAAX, TAAAKE IT EAAAAAA AAAA AAAAA SY!
A 3-a zi, în sfârşit duminică!!!! Am ajuns la 13 pe câmpul unde s-a ţinut B’estfest şi am numărat fiecare minut până la Pendulum. Mi-aduc aminte că eram clasa a 8-a şi era ziua mea, iar dorinţa pe care mi-am pus-o atunci când am suflat în tort a fost să merg la un concert Linkin Park si Pendulum. Ei bine, jumate din dorinţă s-a îndeplinit...cu siguranţă o s-o duc la bun sfârşit! Până la ei am fost la concert la CTC...hmmm, sunt ok, îmi plac, doar că prefer zbenguiala...nu doar dat din cap. Ah, şi tot ziceau că: „Cică s-a căcat unu pe el la Mika, mă!”. Băi, aşa o fi, eu n-am mirosit nimic! :)) Apoi, concert ROA. Parcă n-a sunat cine ştie ce live, însă m-am simţit foarte bine, e un stil care-mi placeee, îmi place, îmi place, place, place :)) Apropo de melodia asta, după ce-au cântat-o...foaaarte multă lume a plecat, evident, erau nişte cocalari cel mai probabil, altfel nu-mi explic. Apoi puţin de House of Pain, ce să zic, sunt buni, mai ales live, dar am hoinărit prin campus în timpul concertului, încercând să dau de prietenii mei, cei cu care am şi stat la Pendulum. Ei bine, m-am pus cu aproape 2 ore înainte de concertul celor de la Pendulum (cu tot cu întârzierea lor de 30 de minute, deh, îşi permit până la urmă) pe mijlocul scenei, aştepând cuminte, alături de 2 băieţi din Iaşi, care au făcut 7 ore cu trenul pentru a ajunge la acest concert. Ce să zic...şi eu mă plângeam că e departe de mine, stând în Bucureşti, iar campusul fiind în Pipera. După vreo 30-40 de minute au venit lângă mine şi Raluca cu Alex (prietenii de la Cola cu care am stat). Parcă simt şi acum nerăbdarea aia, abia aşteptam, mă gândeam cu ce melodie intra, cu ce melodie ies, ce melodii vor cânta... ŞI-AU INTRAT PE SCENĂ ŞI NE-AU RUPT CAPETELE, NE-AU RUPT PICIOARELE, NE-AU BĂGAT ÎN EXTAZ, S-AU JUCAT CU MINTEA NOASTRĂ, TRUPURILE NOASTRE. DA, AU FOST GENIALI. Un concert de nota 10, cel mai bun concert la care am participat vreodată şi am fost la multe. Efectiv, mă mişca bassul, mă mişca muzica lor şi fără să vreau. Au fost 90 de minute în care nu m-am oprit din dansat, ţipat, sărit, urlat şi aproape plâns la unele melodii. M-au trecut toate emoţiile când eram la un rând distanţă de ei. A fost...pfff...
Ah, singurul lucru pentru care m-am ofticat a fost că Pendulum a fost aproape în acelaşi timp cu NERO, daaar am prins melodia Guilt, superbă melodie.
Ce pot să vă mai zic...abia aştept anul viitor să mai vin la B’estfest, sper să fie cel puţin la fel de tare ca-n anul asta. Au fost 3 zile super tari, chiar am uitat de aproape tot, ca să nu mai spun ca mi s-a dat în cap cu ceva (la figurat), dar...viaţa merge înainte, după cum ziceam, nu primim toţi ceea ce merităm. Asta e viaţa, dar e frumoasă în felul ei :)
P.S. Aveţi un filmuleţ de la ROA, apar în el prostindu-mă, le arătam colegilor mei cum dansau nişte puştoaice pe D'N'B. Faza e pe la 1:40.
http://www.youtube.com/watch?v=_pfA-GK_4UI

Băieţi de vânzare

Mi-a fost dat să aud şi asta: „Prostituţie masculină”. Hahahahaha, deci râd. Parcă îmi imaginez o gaşcă de tipe trecute de 30 de ani, într-un pub, după multe pahare de alcool, spunând: „Mergem la bărbaţi???”. Hahahahah, ce trist sună!!! Şi cică numai femeile se prostituează, na, sunt şi târfe masculine. Acum, serios vorbind, cred ca majoritatea clienţilor „la bărbaţi” sunt homosexualii. Dar oare cum or fi îmbrăcaţi? Oare s-or epila total? Oare poartă chiloţi tanga? Or fi d-aia umflaţi cu prafuri şi pastile? Vreau să văd o curvă masculină. Voi cum vă imaginaţi că arată? :))

Don't look back in anger

Observaţi vreo schimbare la blog? Ei bine, pe lângă tema fundalului, am schimbat şi numele blogului, astfel din „Veveriţa” a devenit „C. Raluca”. Am ales să fac asta pentru că, după cum bine ştim, trec anii şi împreună cu ei ne maturizăm. Nu mai era un nume tocmai reprezentativ, iar cel mai potrivit mi s-a părut a fi chiar numele meu. O să-ncerc să postez mai des, vreau să las foaia şi pixul pentru o vreme pentru că am realizat că nu-mi folosesc la aproape nimic. Ah, apropo, îmi dau seama că scriu în gol, că mi-am pierdut cei 10 vizitatori fideli ai mei :)), dar...altă treabă nu mai am! :)) Şi dacă tot am revenit, să vă scriu succint ce-am mai făcut: am terminat facultatea, am pus punct unei etape triste din viaţa mea, m-am îndrăgostit...şi cam atât! Vă las că e cam târziu şi îmi aduc aminte de tata numindu-mă Romica Puceanu pt. că, din punctul lui de vedere, numai lăutarii se culcă la ore d-astea (adica 2:30). Hai...ne auzim!

Râset de copil

Stau în pat şi aud un râset de copil... E atât de simplu, de sincer, de curat, de natural... Pe zi ce trece observ cum superficialitatea se adânceşte-n jurul meu, în jurul nostru. Zâmbete forţate, promisiuni uitate, abandonarea sentimentelor în detrimentul cuiva sau a ceva, lipsa interesului. De ce alegem să fim aşa? Nu era mai uşor dacă ne păstram impecabilitatea infantilă? Mă gândesc că poate în felul ăsta scăpam de lucrurile care ne dor, care ne rod interiorul, care ne copleşesc la propriu... Vreau să cred că într-o zi o să mai cred în ceva sau în cineva atât de mult încât să-i pot râde şi zâmbi ca un copil într-o zi de vară jucându-se cu apă. Refuz să mă plafonez, am multe de oferit, am multe de zis, am multe de făcut şi totul din suflet. Şi da, o să fie bine :)

Me, myself and I

Se zice că de cele mai multe ori primeşti ceea ce meriţi. Se mai zice că roata se-ntoarce, deci să ai grijă ce faci. Se spune că dormi aşa cum îţi aşterni. Dar când nu se aplică niciodată aceste lucruri, ce poţi să mai crezi? Nu poţi să crezi decât în ceea ce-ţi faci cu mâna ta. Nu mai poţi să crezi în destin, într-o entitate divină, în cei din jurul tău, în promisiuni făcute de ceilalţi, în nimic. Nu ştiu dacă despre încredere este vorba, ci cred mai curând că vorbesc de-o setea nebună de-a crede în ceva, cineva... Mi-a rămas doar să cred în mine, în acţiunile mele, în sentimentele mele, în onestitatea mea şi, mai ales, în speranţele mele. Cu-n zâmbet fragil, cu-o pereche de jeanşi tociţi, cu teneşi roşi în picioare, ascultând ceea ce ma calmează maxim...o ploaie de vară cu tunete, fulgere şi gânduri bune...sau mai puţin bune :)