Crăciun fericit!

Este Crăciunul...cică un bun prilej de a te detaşa de toate gândurile rele şi de toate problemele. Cică un bun pretext de a-ţi arăta ipocrizia, trimiţând mesaje pompoase tuturor celor din agenda telefonică. Cică o bună ocazie de a mânca precum un somalez în faţa unei bucăţi de pâine. Cică! Nu mai simt demult Crăciunul, dar împinsă de aceste sentimente de machiavelism...îmi doresc să fiu alături de cei pe care-i iubesc. Am trimis şi mesaje, dar nu de genul celor pe care nici măcar nu le citesc..."Să-ţi crească în frunte un corn de sănătate, un neg de fericire şi-un furunc de bucurie" ( ceva în stilul asta ). Mă rog, în postul asta voiam să scriu despre altceva, însă are legătură cu ceea ce am scris mai sus. M-am trezit astăzi de dimineaţă ( dimineaţa la mine înseamna 11 ) să merg cu tatăl meu la cimitir, din păcate, avem de dat mai multe pachete. Mă aşteptam la puhoiul acela de oameni...dar nu! Surprinzător, în an de criză, foarte puţini oameni la cimitir...care pun pe masa de Crăciun...ceea ce dăm pentru morţi. După ce a negociat tata la intrarea în cimitir pentru nişte crengi de brad, o coroniţă, un buchet de flori şi nişte lumânări...am luat-o uşor pe lângă mormintele reci care arătau a anii 80 din cauza zăpezii de pe ele. Am ajuns la unchiul meu, la Nicolae...l-am întrebat în sinea mea ce face şi i-am dat cu săru-mâna. Flori ofilite şi frig...i-am aprins lumânări şi îl aud pe tata, spunând..."Anul trecut venisem cu el la tata". Mi-am ţinut lacrimile... Am plecat, l-am lăsat în compania veşnică a lui George Enescu... Când am plecat...m-am uitat în spate, tata rămansese câteva clipe nemişcat, uitându-se spre locul unde era fratele lui. Acum, era momentul să mergem la tataie...la câtiva paşi de unchiul meu...în drum spre el priveam crucile atât de vechi şi nemişcate, mai schimbam o vorbă cu tata şi mai împărţeam pachete. Am ajuns la tataie, i-am dat şi lui cu săru-mâna şi mă gândeam cât de frumos ar fi fost dacă mai era şi acum printre noi. A murit in 1994, eram mică, dar îl iubeam aşa de mult încât ador să-mi spună cineva că seman cu el. Mi-ar fi plăcut să stau cu el...să-mi povestească cum a luptat în război, cum s-a întors după atâţia ani din Rusia fiind prizonier...şi să mă iubească cel puţin cât îl iubesc eu pe el. Mi-am luat la revedere...şi încet am ieşit din acest lagăr al amintirilor, lacrimilor şi...regretelor. După cum ziceam mai sus...mi-am dorit să fiu lângă cei pe care-i iubesc şi am reuşit să fiu ( cu o singură excepţie ) şi lângă cei care nu mai sunt fizic cu noi. Vă iubesc...
P.S. Făcea mama pachetele, mă uitam în ele...şi fără să-mi dau seama...i-am zis mândră: "Să vezi ce pachete o să fac eu!!!" :))

Deci...20

Ei bine, am schimbat prefixul...mi-aduc aminte când am făcut 10 ani, abia aşteptam să ajung la 20. Voiam să fiu mai mare, dar acelaşi copil care făcea prostii la şcoală, rămânând corigentă la materii ca muzica din cauza obrazniciei eram. Mi-aduc aminte de prietenii mei cei mai buni din copilăria frumoasă pe care am avut-o...Raluca, Rentzy, Alin, Cristina, Paulică, Corina şi mai târziu Marius căruia îi spuneam Găină:)) Scuze, Marius! Scuze şi pentru "bătăile" încasate...ce să-ţi fac dacă erai dinamovist! Tare rea mai eram cu tine... Mi-aduc aminte cu emotie cum ne-am scris iniţialele pe copacul în care eram toată ziua cocoţaţi... Mi-aduc aminte cum stăteam pe jos şi ieşeau nişte gândaci parcă de la Cernobal din canal, ne uitam la ei, ţinându-le companie... Mi-aduc aminte de caţeaua aia Negruţa...care ne facea mereu pui pe care îi creşteam, aveam fiecare unul...Mi-aduc aminte că eu am venit c-o foarfecă de acasă...şi mi-am tuns câinele şi l-am şi spălat..plin de spumă, mi-a scăpat...şi s-a băgat sub o maşină, restul...vă puteţi imagina... Mi-aduc aminte de Rentzy care râgâia atât de tare...încât ieşeau oamenii la geam, mai şi vorbea...râgâind, evident. Mi-aduc aminte că Paulică îşi făcuse o prietenă la un magazin ca să ne dea aia diferite pe gratis:))...Mi-aduc aminte când ne-au alergat ţiganii...şi mai ales, mi-aduc aminte de familia Simion care n-o să ne uite niciodată şi, bineînţeles, Camelia care îţi lua bătaie mai des decât un profesionist în ale boxului:)) Aş da orice să mai pot să trăiesc câteva zile în vremea aia. Mi-e dor de voi...rău de tot! Acum am 20 de ani...şi nu vreau să las să treacă timpul pe lângă mine. Iau o gură de vodka...ca la 20 de ani...fără griji şi fără bani.

Iată colindătorii!

Miroase a sărbători şi-n metrou, dragii mei! Nu mai fusesem de ceva vreme cu metrou, dar astăzi am avut drum cu sursa mea de inspiraţie. După ce am îndurat frigul iernii abia venite până-n oase, fulgii de zăpadă se izbeau de faţa mea ca musca de parbriz...mă bucuram de căldura de la metrou. Mă urc la Politehnică, mă aşez...un nene mai închis aşa la culoare cânta colinde acompaniat de acordeon. Urmează staţia Eroilor...o copilă de vreo 17-18 ani cu un puradel în braţe...ghiciţi ce! Cânta colinde!!! Urmează staţia Izvor...bineînţeles, din nou colinde, dar de data asta era o româncă. Umează staţia Unirii...2 copilaşi, un băieţel şi-o fetiţă de etnie colorată specifică Romaniei, pe la vreo 6-7 ani, bine înfofoliţi...cântau colindeee!! Cântau aia cu "La mulţi ani, muuulţi ani cu bine", iar fetiţa batea cu o stea făcută din carton şi dată cu sclipici oamenii din metrou. N-am terminat! În momentul în care s-au urcat aştia mici, o femeie pe la vreo 28-29 de ani, slabănoagă şi ochelaristă, dădea ochii peste cap, vizibil deranjată de apariţia altor colindători, dar când a auzit ce cântău...a început sa dea din cap şi fredona şi ea într-un mod extrem de penibil. La Timpuri Noi...s-a urcat o cerşetoare, dar nu se pune, nu ne-a încântat cu nimic. Mi-era dor de metrou, mi-era dor să mai scriu ceva despre oamenii care circulă cu metroul, poate dau şi de tine:)) Ah, în încheiere o să vă spun că am avut drum cu şoricioaica mea Alina spre Glina, da, exact, unde-i groapa de gunoi, noroc că e frig şi nu prea mai miroase. Am mers cu maxi taxi şi când ne-au urcat...aproape numai rromi ( să nu înţelegeţi că am ceva cu ei, am cu aia care fac rău ), ne-am aşezat în spate...evident, lângă nişte ţigani care ne-au ţinut companie până-n Glina. Unu era cu "nevasta-sa"...care mai avea puţin şi mă lua la bătaie...ca "dăşteptu" ei...se dădea la mine. Înghesuială, frig...şi şosete ude! Recunosc, cred că mi-o cam luam de la piranda aia, era voinică bine. V-am lăsat, v-am pupat şi...un citat la final, deh, l-am auzit în maxi taxi: "De bine de rău, noi avem ce mânca...ei n-are ce"!

Memories

Parcă aş vrea câteodată să mă uit la poze...nu simple poze, poze cu mine şi cu tine...
Să pot să mă bucur pentru câteva secunde...
Să pot să-mi amintesc câteva momente...
Să pot să zâmbesc câteva minute...
Să pot să mă amagesc câteva secunde...
Să pot să oftez...după câteva momente...
Să pot să mă gândesc...ce mai trece timpul!

www.mirceamergemaideparte.ro

Cuvintele sunt de prisos, faptele se văd.

http://www.mirceamergemaideparte.ro/

Nostalgia...

Mi-a dispărut vlaga, mi-a dispărut tăria de a trece peste orice, de a vedea lucrurile altfel, de a avea răbdare, de a spera... La 6:30 dimineaţa...într-o zi de sfârşit de octombrie...frigul îţi taie orice gând optimist, ţi-aduci aminte de lucruri frumoase sau mai puţin frumoase, eşti captat într-un balon al melancoliei...pe care cu mari eforturi încerci să-l spargi. Mi se umezesc ochii, îmi simt sufletul puţin abătut, apoi...mă urc într-un autobuz pustiu...eu şi încă 2 persoane. Îmi pun căştile...şi încerc toate posturile de radio pentru a da de o melodie care să-mi îmbrăţişeze starea...şi mă rezem uşor de-o bucată de plastic din autobuz. Îmi curge-o lacrimă pe care-o sterg imediat, mi-am permis s-o las să-şi desfăşoare rolul...pentru că nu mă vedea nimeni. Cobor..ploaia nu-şi amână concertul...la care de altfel...fac parte. Alerg...alerg după un alt autobuz, am noroc...am prins şi loc, dar... Iar gânduri, iar...de ce e aşa dureroasă nostalgia? De ce n-a putut să fie altfel? De ce nu am puterea să schimb ceva? De ce nu am puterea să renunţ la ceva? De ce? De ce? De ce? De ce dracu' trebuie să-mi pese??? Mă consideram o persoană destul de puternică, dar influenţa pe care o au cele câteva persoane din sufletul meu ( 5-6, maxim ) mă termină psihic. Mi-ar fi plăcut să nu fie aşa...dar în momentul de faţă, mi-ar fi plăcut cel mai mult să nu-mi mai fie dor de tine.

12 G? Prezent!

Am făcut-o şi p-asta...de fapt, am reuşit ceva ce nu credeam vreodata c-o să se mai întâmple după bac. Am ieşit cu muuuulţi foşti colegi...ceea ce m-a bucurat foarte tare. Credeam că iar o să ieşim maxim 4...cum se-ntâmplă de obicei, însă întâlnirea aceasta a ieşit din tipar. Mi-era atât de dor...
L-am aşteptat pe Alex, colegul cu care mergeam mereu la liceu pentru că eram (şi suntem) vecini de cartier. Pe vremea când eram liceeni...el mă aştepta pe mine, niciodată n-ajungeam la timp, marele meu defect...sunt în permanenţă întârziată. Cât îl aşteptam mă tot uitam la ceas, nu mai aveam răbdare... A ajuns într-un final, apoi...am început să povestim ca p-atunci...în drum spre Plaza (locul de întâlnire, sus la Mc).
Imediat ne-am întâlnit cu Mihai şi Alina, cu Mihai mereu vorbesc pe mess, e ca o ţaţă aşa...mor de el, nu-l mai văzusem de vreun an. De Alina nu prea am ce să vă spun, vorbim zilnic, e cea mai bună prietenă a mea, o iubesc mult, deşi nu-mi place să-i arăt, ah, m-a zăpăcit cu întrebarea: "Cum arăt?????"...mi-o adresa din 5 în 5 minute. A avut noroc că arăta bine, n-o mint de obicei...şi dacă-i zic că arată naşpa se demoralizează.
Am ajuns sus, la destinaţie...acolo erau Elena şi Georgiana. O să pară ciudat, eu pe fetele astea le-am avut cândva la suflet, însă au ştiut să se-ndepărteze încât la un moment dat să se lase cu lucruri urâte. A trecut timpul, a ieşit rautatea pe care le-o purtam, îmi sunt indiferente ca marca de apă plată pe care-o beau. Îmi impusesem să las trecutul, să fiu eu...fără răutaţi şi alte lucruri din câmpul semantic al răutăţii.
După câteva clipe îi văd şi pe Alex Moisescu cu Răzvan, alerg puţin după ei deoarece nu mă auziseră...şi se alătură grupului. Despre Alex M. nu pot să spun decât că îl vedeam un mare pilot de avioane, dar a renunţat la facultatea de aerospaţiale, păcat! Cu Răzvan m-am mai văzut, el face parte din grupul de 4 oameni care-s mereu la reuniuni, ar lăsa şi munca...şi tot...ca să vină să ne vadă şi să ne simţim bine.
Aşteptăm puţin şi-şi face apariţia şi Călin. Sincer, nu mă aşteptam nici măcar să mă salute, însă mi-a făcut o mare surpriză şi m-a salutat, am simţit în momentul ăla o linişte sufletească, deşi la prima vedere nu ar conta prea mult, dar pentru mine a însemnat ceva.
Stăm ce stăm...nimeni. Mergem spre biliardul ăla de la Plaza, facem masa mult mai mare că suntem foarte mulţi...şi încă nu e tot!!!!!! La câteva minute...ha, apariţie de senzaţie...Andreea Mihai...sau Andreea Marin, aşa aveam noi obiceiul să-i spunem, de fapt, mai mult eu. Cea mai cuminte fată din clasă...acum îmi părea mult mai dezgheţată, parcă nu mai era fata aceea timidă pe care o ştiam, tăcută...Vedeam acum o tipă foarte tare!
Nu s-a terminat, apare şi Dani! Eh, cu Dani (Dani Virilu', aşa îşi trecea numele în dosarul meu) m-am văzut acum vreo lună, ne-am întâlnit să o vedem pe profa de română şi pe frumoasa ei fetiţă. Poate pare ciudat că am ţinut legătura cu o profesoară care ne-a predat un singur an, clasa a 11-a, dar influenţa adusă de ea asupra mea este...fără cuvinte. Am dus un an de "război" cu profesoara care i-a luat locul, i-am făcut orele puţin amare, bine că am trecut clasa. Mi-aduc aminte că-n prima zi de şcoală din clasa a 12-a...atunci când am aflat că ne-a fost înlocuită profesoara de română...aproape că-mi dădeau lacrimile, am pus mâna pe telefon şi i-am dat un sms amar...credeam că ea ne-a lăsat...nu concepeam nici eu, nici colegii...ca ea să plece. Recunosc, mi-a fost şi îmi este un model...şi îi mulţumesc mult, sper ca şi ea să ştie asta.
Hai că deja deviasem de la subiect, după Dani...a sosit şi Creaţa. Ea era mai demult aici, dar la film. Mă uitam la ea şi vedeam aceeaşi fată, dar parcă mai responsabilă, mai finuţă...taaaare agitată mai era prin liceu. Mi-aduc aminte...prin clasa a 10-a era să ne luam la bătaie din cauza meciului rapid - Steaua 2-3...eram mândră că dăduse Ochiroşii golul victoriei şi o enerva.
În sfârşit...a ajuns şi ultimul...Liviu sau Americanu'! După excursia din Ştefăneşti până-n Dr. Taberei...jos pălăria! Când l-am văzut, ha, nu-mi venea să cred cât s-a maturizat..până şi vocea o avea puţin schimbată!
Gata, aştia am fost, o să spun pe scurt...m-am bucurat şi mă bucur că sunt bine şi abia aştept să-i revăd!
Mi-e dor de voi, bă!
Cu drag, sefa clasei, hahaha.

Mi-era dor de tine...draga mea...Toamnă

Ah...simt fiori pe şina spinării, e frigul toamnei, adierea unei respiraţii reci a naturii, un dans de culori calde... Ieşi din casă de dimineaţă şi te izbeşte mirosul sezonului morocănos, nici nu e nevoie să te speli pe faţă...te trezeşte instantaneu. Înaintezi, auzi foşnăitul frunzelor îmbătrânite...iar dacă ai noroc calci pe-o castană, odinioară...le culegeam. Cerul se vrea a fi artist, se pictează cu culori cenuşii, e în ton cu...moda anotimpului. Câteva picături se împrietenesc cu faţa ta, se preling ca nişte lacrimi, dar mai reci cu câteva grade. Noaptea te pui în pat, tragi pătura aproape peste cap...şi până adormi admiri pomii golaşi cum se zbat la fiecare suflare a vântului.
A sosit toamna...cu alaiul ei de oameni suferinzi de reumatism...cu răceli, cu tuse...şi mai nou, cu gripă porcină.
A venit toamna...cu ploi reci, vânt aspru...şi mult noroi.
A picat toamna...cu aglomeraţia bine meritată, elevi pe toate scaunele din mijlocele de transport...şi ore-n trafic.
A ajuns toamna...cu scumpirea întreţinerii, lemnelor şi gazelor.
A sosit toamna...scoatem hainele de la naftalină.
A venit toamna...şi mi-e somn.

Simte...

Ne exprimăm cu greu, cuvintele par nişte bolovani...asemenea scenariului cu Sisif, scriem lent, ne îndepărtăm de esenţial... Refuzăm să-nţelegem ceea ce e cu adevărat important, ne complacem... Cum ar fi fost să nu comunicăm? Să ne exprimăm prin gesturi...să fie aceeaşi lume, acelaşi cer şi anotimpuri...poate că aşa ştiam mai multe, simţeam la o intensitate maximă tot ceea ce era primordial. Cuvintele să fie o mare de negru. Sentimentele să fie ca apa. Gesturile ca aerul. Iar noi să ne contopim în ritmul bătăilor de inimă şi a respiraţiei. Şt...mă rătăcesc în cuvinte...

Ea

Vine lângă tine...se furişează-n braţele tale ca o felină, tu îi mângăi uşor părul lung şi negru mereu parfumat, o întrebi ceva şi ridică cu rapiditate capul spre tine, se uită nedumerită cu faţa ei de copil...şi-o săruţi...că ţi-e dragă. Te-nnebuneşte, ştie cel mai bine s-o facă, se opreşte câteva secunde, cu părul ei ciufulit...şi-ţi spune încet că te iubeşte...şi zâmbeşte. Când e supărată pe tine...face un bot de 2 metri...nu poţi să discuţi cu ea...că se enervează şi dă ochii peste cap...sau se uită pe tavan, dar când o pupi...chiar şi cu "forţa"...toate devin nule. Are ochii mari, când se-ncrută e draguţă...iar atunci când se uită-n ochii tăi...încearcă să-ţi spună ceva, dar nu...nu poţi să ghiceşti niciodată ceea ce vrea... Trece timpul, nu poţi să-l opreşti...iar toate acestea vor fi pentru ea...doar o parte din inima sa.

Du-mă acas' măi tramvaaaai

De curând...am fost împinsă de circumstanţe să circul cu tramvaiul 41...de la un capăt la altul. Personaje interesante şi aici, însă în metrou e mult mai tare, oamenii se uită unii la alţii pentru că nu-i fură imaginile din geamuri. Aici e interesant în momentul în care se deschid uşile şi se dă startul la un adevărat maraton al prinderii unui scaun, dacă erau puşi pe slow mode...se vedea cum li se schimbă privirea, cum braţele îngreunează situaţia participanţilor din jurul lor, cum pungile o iau înainte pentru a ocupa un loc şi pentru tanti Nuţi, colega. Asta se-ntâmplă, de obicei, la capăt, la Ghencea şi Casa Presei. Interesant mai e afacerea pe care au dezvoltat-o traficanţii de..."Serveţeleee parfumate, leucoplast cu rivanooool, serveţeleeee umede...la 10 mii, portofeleee, numai la 10 mii", aceleaşi figuri...închise la culoare ( nu că aş fi eu prea albă ). Într-o zi chiar voiam să-mi cumpăr leucoplast cu rivanol, mă cam bătuseră balerinii, dar m-am întâlnit cu-un coleg de facultate şi m-am luat cu vorba. Am mai observat o specie deosebită...acele persoane care se urcă în tramvai şi primul lucru pe care îl fac...e să scoată cardul ală, abonamentul, şi să-l treacă prin faţa aparatului...Dar care-i faza?????!!!?!? Ce rost are să piuie dracia aia dacă tot ai abonament!?!?! Oare se simt împliniţi când piuie aparatul ala?! Oare se laudă, se simt mândri că merg legal?! Când îi văd îmi vine să mă zgârii pe ochi, la propriu. Eu mai fentez controlorii prin tramvai, am 3 bilete cu 2 călătorii, bineînţeles, taxate...şi când îmi cer controlorii biletul...le arat unul...dacă se uită la găurelele alea le spun pe un ton sictirit: "E taxat mai încolo..". HAHA, şi scap. Asta merge doar la tramvai pentru că e ditamai râma, în trolee şi maşini...nu prea pt. că sunt 2 taxatoare. Ha, să vă mai spun ceva, când luaţi tramvaiul de la capăt, de la Ghencea, să vă aşezaţi pe partea unde bate soarele pentru că imediat o să se mute pe partea cu umbră datorită schimbării direcţiei. Nu vă imaginaţi câte babe şi-au luat ţeapă, apoi căutau să se mute pe partea cealaltă. Daaar să nu uităm de diferitele insecte, furnici zburătoare, muşte high...se dau ca proastele cu capul de geam...nişte ameţite
P.S. La fel să procedaţi şi dacă luaţi tramvaiul de la Casa Presei, în jurul orei 17-18. Ar trebui să-mi mulţumiţi!!!!!!

Eternitate

Suntem o secundă în timpul universului...
Ne naştem...creştem...învăţăm...
Cunoaştem...simţim...înţelegem...
Iubim...plângem...ne dorim...
Suferim...râdem...ne prostim...
Admirăm...sperăm...credem...
Ne enervăm...înjurăm...şi cerem iertare...
Luptăm...încurajăm...ne gândim...
Zâmbim...ne certăm...acceptăm...
Apoi...
Lumânări...lacrimi...regret...
Ploaie...confesiuni...resemnare...
Dor...tristeţe...singurătate...
Flori...necunoscut...nemărginit...
Familie...prieteni...colegi...
Eternitate.

"Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi...orice-ai spune,
PESTE TOATE O LOPATĂ DE ŢĂRÂNĂ SE DEPUNDE..."
M. Eminescu - Scrisoarea I

P.S. Mi-e dor de voi...n-o să vă uit niciodată, ne vedem...ne vedem acolo sus.

Te vom iubi mereu...

A fost un om deosebit de puternic, avea un spirit aparte, impunea respect, era un om cu suflet mare, era unchiul meu... N-o să ştie niciodată cât de mult îl admiram, n-o să mă audă vreodată, spunându-i asta... A trecut în eternitate, s-a dus sus, s-a dus în locul din care nimeni nu s-a întors... Năvălesc asupra mea sentimente de furie, de durere, de mâhnire...năvălesc lacrimile pe care le las să curgă pe obraz... Mi-aduc aminte de când eram mică...şi-a venit în faţa blocului să joace cu mine basket, mi-aduc aminte când am plâns în faţa lui din cauza unui băiat...şi ce sfaturi mi-a dat, însă îmi aduc aminte...ultima strângere de mână...când m-a strâns mai tare ca niciodată...nu ştiam că e ultima oară, nu ştiam....dacă ştiam... e greu să spun ce-aş fi făcut... N-o să te uităm niciodată, Nicolae. D-zeu să te odihnească în pace...

E foame de bani

Maaaare e grădina Domnului! Mare rău de tot! După o zi destul de plictisitoare la serviciu...în sfârşit a venit şi ora la care, teoretic, ar trebui să plec (astăzi a fost şi practic), 17:00. Toată ziua am stat nemâncată, pe principiul "las` că nu mor până acasă", însă când am ieşit din redacţie...m-am îndreptat fix spre unicul butic de la casa presei. Lângă mine...o duduie prost vopsită roşcat şi mititică. Am cerut o cutie de stixuri...la care femeia de lângă mine..."Aaa..daţi-mi şi mie". Bun, nimic anormal până acum. Stixurile costau 2.5 lei, i-am dat 3 lei...şi aşteptam restul, la fel şi duduia...i-a dat 3 lei, aştepta restul. Când vânzătoarea a venit să-mi aducă restul...pentru că eu am zis prima şi mie mi-a dat prima stixurile...a pus fisa de 50 de bani pe o ladă frigorifică de îngheţată, dau să iau banii...la care duduia sare de fund în sus, ridică tonul şi spune indignată..."HEEEEEY, SUNT BANII MEI!!!!!!!!!!!!!!". În momentul ăla am ridicat o sprânceană...dar după 2-3 secunde m-a bufnit râsul...şi nu eram singura, mai râdeau înca vreo 3 oameni care aşteptau să cumpere ceva. I-am dat "banii" şi...i-am lăsat şi aia 50 de bani ai mei, să-şi cumpere şi ea ceva...

Iubita mea iubită!

Ochii tăi albaştri precum cerul, buzele tale ca două petale de trandafiri, mirosul tău de flori şi părul tău blond ca al îngeraşilor. Patetic, nu? Oare de ce nu se evită aceste clişee? Eu aş spune aşa: Ochii tăi albaştri precum lacul Herăstrău, buzele tale uşor crăpate cu gust de gloss, mirosul tău de mâncare gătită şi părul tău blond precum grâul de pe marginea drumurilor comunale.
"Vai, faaaată, ce-ai slăbit!"...când de fapt s-a dublat stratul de grăsime. "Vaaaai, ce fată frumoasă ai!"...când de fapt seamană cu un pinguin. "Vaaaai, ce bine-ţi stă părul!"...când de fapt e tunsă de Edward Scissorhands (omul foarfeca, faimosul film). "Vaaai, ce a crescut asta mică!"...când de fapt a crescut în kilograme. "Vaaai, prinţesa mea!"...când de fapt stă-n Ferentari. "Vaaai, puiul meu"...când de fapt n-are pene.
Mai există o specie de oameni care au impresia că au paparazzi pe urma lor şi sunt unicaţi, precum singuri îşi spun. Dive? Super-staruri? De unde atâta? Se cred Madonna de Rahova sau Timberlake ( a se citi timbărlache ) de Berceni. Îşi spun statusuri penibile cu subînteles: "Ca mine nu-i nici una", "Dacă vreau îţi fur gagicul", "Sunt frumoasă, deşteaptă şi dornică", "Bat şi f..t ca maşina de cusut", "Iţi regulez gagica când vreau", "Sunt precum Ronaldo (Cristiano, Real Madrid)", "Am femei ca alde Columbeanca, Miss World şi Angelia Jolie". Bă...ce penibil!
ŞI MAI EXISTĂ ŢIGANI CARE SE VOPSESC BLOND!!!!!!!!!

Un simplu călător

Cred că, în curând, o să fac o categorie specială în cadrul căreia o să scriu despre persoanele din metrou şi gesturile facute...nu pot să mă abţin.
Ieri, întorcându-mă acasă...plină de plictis şi nostalgie, cu căştile conectate la telefonul meu ieftin -care-mi ţine simul cu scoci-, ascultând muzică zgomotoasă...am păşit cu grabă-n metroul care mă duce spre Eroilor, bineînţeles...după ce am pierdut unul şi am aşteptat vreo 15 minute să vină altul. Nici măcar nu m-am aşezat pe vreun scaun...am stat rezemată de-o bară şi făceam tot felul de scenarii (mă gândeam la filmul „Knowing”, era o fază cu un accident petrecut la metrou, mulţi morţi, multă panică, dramatism şi na...acţiune), până a apărut el...personajul care m-a făcut să-l studiez câteva staţii de metrou. Un tip lucrat la sală, însă cam pitic (bine...mie mi se pare pitic orice băiat care are sub 1,80, no offense), foarte bronzat, un bronz cam de solar...adică mai gălbui, cu o freză de struţ...foarte bine îmbibată în gel, spumă şi ceară de păr şi pe braţele lui de animăluţ cu pene, hrănit cu e-uri...tradiţionalele tatuaje de ţăran...LITERE CHINEZEŞTI (eu dacă făceam tatuaje şi mă punea unul să-i tatuez în chineză „Te iubesc, Gherghino”...îi tatuam, cel mai probabil, o înjurătură...în chineză!). Purta nişte adidaşi albi, de firmă, pantaloni trei sferturi negri şi tricou roz...însă ceea ce m-a făcut să râd în sinea mea...a fost accesoriul...gentuţa lui cu Disneyland!!!! Come on, cum să porţi aşa ceva...mai ales, având fizicul unui „băiat rău”? Bine, fie...poate sunt eu rea, însă...băiatul...tare studios...citea...”ARTA DE A IUBI”!!! Fetelor...băiatul perfect, nu? NU!
O să vă mai spun de o vacă, da, în adevăratul sens al cuvântului. Foarte grasă şi urâtă. Nu mă obosesc să-i descriu valurile de şunci revărsate peste blugi şi tricoul maltratat...şi mulat. A făcut un gest de om needucat...care merită să fie bătut în pielea goală la Universitate. După ce şi-a odihnit imensitatea de fund pe scaun...s-a ridicat...şi şi-a mişcat cu greu un picior, punându-l pe scaun...pentru a-şi aranja şireturile care-i atârnau. Am crezut că şterge, însă nesimţirea este dusă la extrem. Ce bine că nu s-a uitat la mine în clipele alea...ochii mei mari şi închişi la culoare o fixaseră precum un lunetist.
Aş mai scrie despre un personaj, dar l-am văzut în 126. :))
Ah, am uitat să precizez...să nu faceţi şi voi acasă!!! Personajele sunt, din păcate, reale...sau nu...nu din păcate...că ne mai condimentează viaţa. Vă mulţumim că existaţi!

Dar...când?

Doar imaginează-ţi, o să-nţelegi mai mult decât te-aştepţi.

Ajung. Bat la uşă. Răspunzi…şi cam atât.
Te pup…şi cam atât.
Te iau în braţe. Nu suporţi…şi cam atât.
Vorbesc. Asculţi…şi cam atât.
Îmi doresc. Nu-ţi doreşti. Nu înţelegi…şi cam atât.
Vreau. Nu vrei. Nu poţi…şi cam atât.
Sentimente…furie….echivoc…şi cam atât.
Clipe…minute…ore….şi cam atât.
Plec. Te pup. Închizi uşa…şi cam atât.

Urmează staţia...cu peronul pe ce parte vrei.

Când eram micuţă...adoram să merg cu metrou, mă fascina...asta pentru că mergeam foarte rar cu el.Stăteam lipită de geamurile alea, urmăream fiecare mişcare, îmi plăceau graffitiurile...deşi nu înţelegeam nimic. Astăzi...nu ştiu cum să scap de el, merg cu metroul, având permisul în portofel ( da, am luat şi permisul, un fleac, l-am luat din prima...fără spagă, altă femeie-n trafic, trist, frate ). Mă rog, în postul ăsta vreau să reliefez altceva... De câte ori aţi analizat în metrou oamenii din faţa voastră? Lăsaţi-mă pe mine, de fiecare data! Vă miraţi ce unghii neîngrijite are la picioare femeia aceea de vârsta a 3-a, vă amuzaţi de vreo sorcovă umană, trageţi cu urechea la „vecinul” şi cu ochiul în nelipsitul ziar Libertatea, vă „admiraţi” sau vă admiraţi în geamul din faţa voastră, apoi urmăriţi traseele metrourilor, iar când observaţi că o anumită persoana din faţa voastră se uită-n altă parte...vă uitaţi la ea ca la televizor.
Astăzi am mers destul de mult cu metroul şi-n tot acest timp am făcut ceea ce am scris mai sus, însă o să vă descriu câteva personaje interesante. Un cuplu, o babă şi-o femeie cu copil. Să-ncep cu cuplul. Un urangutan pe la 1,70 cu tricou Tommy Hilfiger, un model tare nereuşit al brandului, pantaloni albi care lăsau să se vadă chiloţii şi nişte espandrile în note minimale. Avea în jur de 27-28, o pereche de dinţi de neinvidiat, ochi lăsaţi, faţă lunguiaţă, tuns 1...şi vreo 100 kg. Super...not. Ea, o tipă slabă...tot pe la 1,70 cu nişte pantaloni scurţi cu vedere la fund, un maieu banal verde...un sutien negru ( se vedeau bretelele ) şi nişte săndăluţe cu toc...să fie femeia mai înaltă, să se simtă maimuţa bine.Frumuşica, brunetă, faţă de copilaş ( bine...nu avea mai mult de 17 ani ) şi ochi mari, dar...o stricau cerceii de ţărancă...nişte covrigi împletiţi în mărime naturală. S-au aşezat ei, maimuţa, mestecând cu talent guma şi...punându-şi portofelul pe un scaun, trist este că mai erau oameni în metrou care stăteau în picioare, eh, anyway...şi micuţa stând în poala lui. El îi reproşa...că de ce nu şi-a luat alt maieu, apoi îi mai băga din când în când mâna între picioare, ea „hai măi, pui...dacă nu-mi iei altul...”. La un moment dat, urangutanul...şi-a scos banii din portofel, PĂZEA! A început să-şi numere hârtiile de câte un milion sub privirile paţachinei care radia de fericire, maimuţa ranjea fericită cu dinţii ei galbeni şi uraţi. TRIST!
Despre babă nu o să am prea multe de spus, dar jur că voiam să-i fac o poză...însă telefonul meu pe care-l primeşti la Cosmote gratis...la cel mai ieftin abonament nu oferă claritate. O mamaie la vreo 60 de ani...citea foarte pătrunzător revista...Popcorn, o revistă al cărei public ţintă are vârsta cuprinsă între 9 şi 16 ani...cu indulgenţă. Subiecte principale ale revistei...cum şi-a luat bătaie Rihanna de la Chris Brown, ce album neinteresant a mai scos Anna Lesko...teste de genul: „Cum să fii cool?”, „Cum să îl cucereşti mai repede”, „Ce sărut ţi se potriveşte”...şi subiecte dezbătute „intens” de către un zis psiholog, subiectele ar fi: „Oare rămân însărcinată dacă sunt virgină?”, „Cum se sărută? Doare?”, „Am 12 ani şi am rămas gravidă. Ce fac??”, „Am 14 ani şi am o relaţie de 2 luni. Cu ce să-l mai surprind în pat pe prietenul meu?”. TRIST!
Acum o să fiu puţin cam rea, dar femeile din ziua de astăzi dacă toarnă un copil...nu mai ştiu ce-nseamnă o dietă, un coafor şi nişte cosmetice. Era o femeie...după trăsături...nu avea mai mult de 25 de ani, extrem de grasă şi cu o frizură d-aia...rustică: părul lung, prins în coadă...şi-un breton lung PLIN de fixativ, atacând ochii..şi întors asa...spre frunte. O ţinută care nu merită să fie comentată, poate că n-avea bani. Un copil aşa frumos, brunet, ceva mai închis la ten, ochi negri şi mari...ca nişte măsline de bună calitate ( non stop s-a uitat copilul ăsta la mine ). „ Andrei, vrei un croissant?”, copilul: „Nu, mami”. Ha! Parcă mai merge, nu mai e aşa de trist.
Sunt foarte atrasă de fizionomiile oamenilor, îmi place să văd cum reacţionează, cum interacţionează cu cei din jur, îmi place să-i analizez... O să mai revin cu câteva texte în legătură cu oamenii, ce să fac...îmi plac.

P.S. Am coborât la Unirii...şi am luat 385, foarte aglomerat, dar eu l-am luat de la capăt şi am apucat un loc, la un moment dat...lângă scaunul meu se apropie o fetiţă...la vreo 5-6 ani, blonduţă, cu o privire blândă, însă în momentul ăla enervantă pentru mine, cerşindu-mi parcă din ochi să-i cedez locul, mă uit la ea şi la mă-sa şi îmi ascult în continuare melodia...”Sweet about me, nothing sweet about me...yeeeah”.

Patimă

Mă sufocă ideile ce năvălesc impetuos asupra mea...Mă obosesc, mă deprimă, mă agită. Vreau prea multe, dar reuşesc atât de puţin. Cred că fiecare dintre voi vă identificaţi în asta, poate că avem nevoie de asta pentru a ne "căli"...sau poate că aşa trebuie să fie...Lăsaţi gândul să fie un migrator, it's ok.
Oare cum e să simţi reciprocitatea iubirii?
Oare cum e să simţi entuziasmul celui iubit?
Oare cum e să simţi cum îi este când îi e dor...de tine?
Oare cum e să simţi pasiunea în gesturile lui?
Oare cum e să-ţi spună ca te iubeşte?
Oare cum e să-ţi strângă mâna afectuos?
Oare cum e să te mângâie cu duioşie?
Să te privească cum dormi?
Să te sărute pe frunte?
Oare cum e?

Eu scriu româneşte!

Susţin această campanie! Respectă-ţi limba.
P.S. O să scriu în curând un text despre asta, ceva mai detaliat, n-o fac acum...nu am starea necesară.

Go on, Michael!

Muzica este în doliu...
Un personaj controversat, interesant, ciudat...cu o personalitate dublă, aş putea spune.
Un personaj care şi-a sacrificat copilăria, da, copilăria...cea după care tânjim noaptea, înainte de culcare sau când ne întoarcem de la job.
Un personaj care a dat "culoare" muzicii, un personaj care a reinventat muzica, un personaj care a inspirat atâţia artişti, mulţi începându-şi activitatea cu dorinţa de a face măcar jumate din ceea ce a realizat el...
Un personaj care a influenţat vieţi, un personaj care a inventat mişcari de dans incredibile, un scenograf creativ şi unic...
Un personaj care a vândut peste 700 de milioane de discuri...şi numărul este în creştere...
Un personaj sensibil, iubit, blând, însă un adevărat "bad" pe scenă...
Un personaj care a mişcat milioane de oameni...
S-au spus multe lucruri umilitoare despre el, dar...când eşti unul dintre cei mai cunoscuţi oameni ai planetei...înduri până şi minciunile care-ţi pot afecta viaţa şi cariera, ceea ce ai clădit în atâţia ani...
Ani? Secole? Oare peste cât timp o să se mai nască un geniu, în adevăratul sens al cuvântului, precum Michael?
Oare câte milioane de oameni au fredonat măcar o dată un hit de-ale lui? Oare câte persoane au încercat să danseze ca el?
Întrebări ale căror răspunsuri sunt de ordinul milioanelor...de ani, de secole, de oameni...de sentimente!
WE WILL NEVER FORGET YOU, RIP, MICHAEL!

Instinct

Câteodată îţi doreşti ceva de care eşti conştient că îţi face rău...pofteşti după câteva clipe de împlinire, de fericire. O dată ce visul ţi-a fost îndeplinit, te fură mirajul reuşitei, consistenţa visului se pierde pe secundă ce trece, într-un final, dispărând dincolo de orizontul memoriei...
Să îţi simt mâna, plimbându-se prin părul meu,
Să simţi vibraţia corpului, atunci când îmi strângi mâna...
Să simţi emoţia, îmbrăţişându-mă.
Să îţi simt dorinţa, atunci când mă mângâi,
Să îţi simt respiraţia, bătând aproape de obrazul meu.
Să îmi simţi iubirea, atunci când nu t-aştepţi...
Să simţi ce simt şi eu, când nu mă înţelegi,
Să simţi şi tu ce simt şi eu, când mă dezamăgeşti,
Să simţi furia din sufletul meu, atunci când nu mai crezi,
Să simţi şi tu cum e..atunci când nu mai poţi.

Mi-e dor...

Timpul este precum o cascadă...curge, dar nu se termină niciodată, însă nu pentru noi, muritorii. Ce poate fi pentru noi? Eu cred că...timpul este un balon plin de heliu, heliul fiind amintirile, trăirile, sentimentele, îi dai drumul...urcă..şi la un moment dat se sparge. Ce rămane? Nimic...
Mi-e atât de dor copilărie...
Mi-e dor de juliturile din genunchi...
Mi-e dor de sufletul sincer al unui copil...
Mi-e dor de jurămintele spuse...
Mi-e dor de o îmbrăţişare loială...
Mi-e dor de creta din faţa blocului...
Mi-e dor de voi...
Mi-e dor de un sărut cu ardoare...
Mi-e dor de tine, plângând...
Mi-e dor de ploaie...
Mi-e dor de o plimbare prin ploaie...
Mi-e dor să fiu iubită...
Mi-e dor de tot...
Dar mai ales de...
Ceea ce a fost.

Cerşetorii din ziua de astăzi...

Mi s-a demonstrat faptul că-n ziua de astăzi, cerşetorii, vor bani pentru...orice altceva, dar nu mâncare, iar pretexul lor pentru cerşeală...fiind ceva de genul: ” Oameni buni cu suflet mare, dacă vă lasă D-zeu, daţi-mi şi mie un banuţ, suntem 15 fraţi şi mama a murit, nu avem ce manca...bla, bla, bla”. Vă este cunoscut texul, da, ştiu, mai ales dacă circulaţi cu troleul 96. În fine, joia trecută, pe la ora 18, aşteptam în staţia de la Ministerul Transporturilor, troleul 96 pentru a ajunge acasă după o zi agitată. Aşteptând troleul, mi-am luat ceva de mâncare pentru că nu mâncasem nimic, cedând în urma insistenţelor stomacului. M-am pus pe un garduleţ ( trăiască primaria ), uitându-mă în jur, oameni agitaţi, grăbiţi, copilaşi abia scăpaţi de la şcoală şi multe babe ieşite la promenada. La un moment dat, se apropie de mine un copilaş, de etnie rromă, pe la vreo 5-6 ani, îmbrăcat într-un maieu gri din cauza prafului, cu nişte ochi albaştri foarte frumoşi. Îmi spune pe limba lui abia învăţată: „Îmi dai şi mie un banuţ?”, văzându-l aşa mic, mi-am permis să-l întreb: „Dar pentru ce ai nevoie de bani, ţi-e foame?”, el îmi răspunde surâzător: „Da!”, eu, crezându-l îi întind punga cu mâncare pe care o aveam şi îi spun: „Poftim, ia şi mănâncă, dacă mai vrei, îţi cumpăr.”. Îl bufnise râsul şi-mi zice: „Nuuu...bani!”, dintr-o dată m-am prins şi-l întreb: „ Păi, parcă îţi era foame. Îţi dau mâncare. Pentru ce ai nevoie de bani? Să-i dai lu' tac-tu să bea?”, ruşinându-se îmi spune încet că..nu, nu pentru tac-su. Evident, nu i-am dat niciun ban, nu încurajez aşa ceva. Mă rog, mi-a venit troleul...See ya!

Like the deserts miss the rain...

Te afli undeva într-un deşert, eşti singur, eşti dezorientat şi foarte slăbit. Înaintezi greoi, simţi nisipul care se surpă uşor când păşeşti, sudoarea îţi îngreunează starea. Timpul trece, însă nu-ţi pasă, începi să adori izolarea. Nu faci altceva decât să înaintezi domol, calm, lin, molcom... Simţi nevoia ploii zilnic, de ea ţi-e dor, de ea ai nevoie zilnic, tânjeşti după ea...Simţi nevoia unei guri de apă, însă într-un astfel de cadru...ai nevoie mai rar pentru că nu prea e...Apreciezi fiecare gură luată, îţi potoleşti setea, o savurezi apoi mergi mai departe, ştiind că o să mai bei apă peste câteva zile, dar gândul...tot la ploaie îţi este.. Dar...dacă apa erai chiar tu?

Avem viaţă în sânge!

În primul rând, aş vrea să felicit din suflet iniţiativa celor de la Pro tv. Este vorba despre o campanie pentru crearea unui registru şi anume, Registrul National al Donatorilor Neinruditi, pentru bolnavii de leucemie (3/4 dintre bolnavii de leucemie care nu au donator, condamnati la moarte!). Reportaje foarte bune în care nu mila este sentimenul predominant ci furia. Reportaje care te pun pe gânduri. Oare pot salva o viaţă? Oare prelevarea celulelor stem este dureroasă? Oare pot să păţesc ceva în urma prelevării? Recunosc, şi eu mi-am pus aceste întrebări, însă în urma reportajelor de la ştirile de la 19:00 am decis să mă informez. Am intrat pe siteul Pro tv-ului ( www.stirileprotv.ro ) de unde am colectat informaţiile de care aveam nevoie. Da, poţi salva o viaţă de om cu ajutorul sângelui tău! Când spun asta, năvăleşte-n mintea mea următoarea zicală: " Dar din dar se face rai! ". Prelevarea celulelor stem nu este dureroasă, te conectează la un aparat iar acesta îţi selectează sangele cu celule stem. Foarte important este că nu o să ai de suferit după donare, regenerarea celulelor se face în câteva zile.
De ce spuneam mai sus de furie? Pentru că văd atâta indiferenţă, pentru că unul dintre cei mai buni prieteni de-ai mei a murit de leucemie. Îl chema Florin, a fost colegul meu de clasă şi uneori de bancă în generală, 1-8. Era un băiat de treabă cu un aspect candid. De fapt, este! Pentru mine n-a murit. Mai ţii minte, Florin, când am rămas amandoi corigenţi la română în clasa a 8-a? Mai ţii minte, Florin, când ne apucase frica de examenul de capacitate? Mai ţii minte, Florin, toate amintirile frumoase şi momentele grele? Ceva îmi spune că da. Deşi o să scriu ceva tipic, o să scriu din tot sufletul şi din toată dragostea, NU O SĂ TE UITĂM NICIODATA!...

P.S. M-am înscris şi eu pentru a ajuta un suflet! ( O puteţi face şi voi pe siteul Pro tv-ului, www.stirileprotv.ro, la secţia: Avem viaţă în sânge! ) Abia aştept să sune telefonul...

Vulpea mănâncă peşti!?

Fiind o fană a emisiunii de pe Prima TV, Mondenii, într-o seară, auzind că Mihai Bendeac are blog, am decis să caut adresa, evident, a blogului. După puţine secunde de căutare pe tradiţionalul Google, am găsit adresa şi, începând de la ora 23 şi până la ora 3...am citit genialul blog. Mă aşteptam să fie aşa, nici nu avea cum să fie altfel, însă altceva voiam să reliefez în acest post.
Am citit în unul dintre posturi despre dilema lui şi anume: Vulpea mănâncă peşte??? Trebuie să recunosc că mi-am pus întrebări. Sună pueril, dar na...el are 25, eu am 19...he's the freak. Dilema a fost descoperită. Vulpea nu mănâncă peşti, dar există o specie care mănâncă crabi, dar e în minoritate, nu se pune. Pentru veridicitate am apelat la fosta profă de biologie din liceu, confirmând. Aflând răspunsul i-am trimis mail lui Bendeac, informându-l în legătura cu dilema care-l ţinea treaz. SURPRINZĂTOR, mi-a răspuns la mail, mulţumindu-mi şi..pupându-mă :D
P.S. Am scris acest post ca să mă laud :))

Am învăţat...

În urmă cu 2 ani eram o copilă care avea impresia că totul este frumos şi că lumea e bună. În urmă cu 2 ani credeam că sunt iubită şi respectată de persoana cu care am alesesem să trec de copilărie. În urmă cu 2 ani eram altă persoană, nu credeam ca timpul o să ajungă să mă schimbe, bineînţeles, împreună cu trăirile. Am învăţat, de fapt...tot timpul avem de învăţat, doar că ne dăm seama mai târziu.

Am învăţat că nicio persoană nu seamană cu alta...

Am învăţat că fiecare iubeşte în felul lui...

Am învăţat că oricât de mult iubeşti pe cineva...acea persoana nu te poate iubi la fel...

Am învăţat că un gest de indiferenţă poate răni...

Am învăţat că prietenii pot sa te dezamăgească...

Am învăţat că la orice oră, în orice zi...prietenul/prietena cel/cea mai bun/ă te primeşte cu braţele deschise şi-ţi oferă un umăr...

Am învăţat că trebuie să crezi în tine pentru a reuşi...

Am învăţat să merg cu capul sus pentru că m-am dăruit trup şi suflet persoanelor pe care le iubesc ( numărul acestora...nu trece de 6 )...

Am învăţat cât de mult contează 5 minute alături de el/ea...

Am învăţat că lumea îşi caută binele, călcând peste sentimentele şi eforturile unor oameni...

Am învăţat să zâmbesc când îmi e greu...

Am învăţat că mintea îţi spune ceva...inima altceva...

Am învăţat că oricât de mult îţi pasă...s-ar putea ca altuia să nu-i pese deloc...

Am învăţat să iubesc, să apreciez şi să înţeleg...

Am învăţat şi...încă mai am de învăţat!

Furt de hârtii

Câteodată sunt surprinsă de prostia unor oameni care, teoretic, ar trebui să se folosească de creier într-un domeniul precum acesta al cercetării. Săptămâna trecută m-am dus la un instructaj pentru un studiu legat de telefonia mobilă la o firmă la care nu mai lucrasem niciodată. Bun, până aici totul pare să fie ok. Deadline-ul era marţi, 24.03. Cu o zi înainte de deadline, mă sună doamna care ne-a ţinut instructajul să nu uit să aduc chestionarele. Am anunţat-o că le-am făcut şi că o să trec să le aduc, însă în seara aceea m-am simţit foarte rău, răcind, le-am trimis un mail pe adresa firmei IRSOP, anunţându-i că nu pot să trec mâine pentru că mă simt foarte rău.
Marţi, 24.03, am avut impresia că cineva a citit mailul şi că m-au înteles, cel puţin aşa ar fi fost firesc. Nu m-au sunat, nu au insistat cu nimic.
Miercuri, 25.03...la fel, nimic care să mă facă să mă simt vinovată că nu am ajuns la firmă.
Joi, 26.03, a început showul. Deoarece nu mă simţeam deloc bine, fiind "lovită" de gripa aceasta care urmăreşte întreaga populaţie...m-am trezit foarte târziu, având telefonul pe silent, bineînţeles că nu avea cum să mă trezească un apel. Când m-am uitat la telefon, am vazut că aveam vreo 15 apeluri...fixuri, mobile, apeluri cu număr secret... Am încercat pe toate numerele de telefon care m-au apelat să sun. Nimic, nu răspunde nimeni. Insist. Nimic. La un moment dat, primesc un sms care sună cam aşa: "Dacă nu returnezi chestionarele irsop (FĂCUTE SAU NEFĂCUTE) vom anunţa poliţia pt. furt! Vino urgent cu ele (sau trimite pe cineva).Mulţumesc!". Incredibil, de necrezut! Unde poate să ajungă prostia umană? La ce cote??? Are limite??? M-am amuzat teribil, bineînţeles, insistând pe acele numere de telefon, dar...din nou nu mi-au răspuns. La 20:41, surpriză! Era doamna Florina ( sper să-mi amintesc bine numele ), foarte indignată, "răţoindu-se" la mine. I-am răspuns: "Bună seara, doamnă! Mă bucur că aţi avut decenţa de a mă suna după ce eu v-am sunat de 100 de ori şi nu mi-aţi răspuns". A început să-ţi ţină speechul, deoarece nu puteam s-o opresc, vorbea precum o moară stricată, vorbeam peste ea. I-am spus de ameninţarea puerilă...şi mi-a răspuns că aşa procedează ei. D-zeule...oare nu s-a revoltat nimeni până acum? Dacă nu, o să fiu prima. I-am spus că le-am trimis un mail, mi-a spus: "Noi avem 100 de operatori, crezi că stăm să citim 100 de mailuri?". Mai are rost să-i critic replica( logica, mai ales )? Nu, o puteţi face voi. Cam aşa a decurs toată discuţia...
Menţionez că nu am semnat niciun contract de colaborare şi-n plus...chestionarele nu erau înregistrate, deoarece nu aveau niciun cod ( nr. chestionar ). Deci...voiau să mă acuze...de furt de hârtie..
Într-o ţară în care se fură pe faţă şi nu se revoltă nimeni, într-o ţară unde poliţia ar trebui să fie anunţată ca se fura-n parlament, într-o ţară în care îi plătim mii de euro semianalfabetei Elena Băsescu. Hmmm...acum îmi dau seama că nu avea niciun rost să mă mire întâmplarea.

Oraşul curat luna

http://www.orasulcuratluna.ro/

Să vedem dacă reuşiţi să faceţi 6 puncte din prima...